Doru Andronescu, face parte din rândul românilor ghinioniști, care au experimentat foamea, frigul, lipsa banilor și umilința la locul de muncă în străinătate. Odată cu apariția pandemiei peste tot în lumea asta, Doru a hotărât să își ia soția și fiul de 12 ani și să se întoarcă din Spania, înapoi în România la Buzău, unde avea un apartament în centrul orașului. Reușise să strângă ceva bani, însă viața austeră din România nu îi dădea posibilitatea să rămână mult timp în țară, mai ales că eșuase de-a binelea în afacerea cu sere agricole, începută cu vreo șase ani în urmă. Lucrase timp de 13 ani pe una din plantațiile de căpșuni din Huelva în apropierea orașului Lepe , unde a avut stabilită rezidența. Fiul lui Doru, Andrei, s-a născut în Spania și a urmat școala acolo. În momentul revenirii în țară, băiatul a suferit un șoc emoțional, încât a avut nevoie de consiliere psihologică. Deși învățase limba română, băiatul nu era obișnuit cu stilul de viață românesc. Visul lui era să devină fotbalist ca și idolul său, Cristiano Ronaldo. Deja își fixase foarte hotărât în minte faptul că o să fie fotbalist, mai ales după ce a participat la unul din meciurile lui C. Ronaldo, când acesta juca la Real Madrid. Doru îl înscrisese pe fiul său la un club de fotbal pentru juniori, în Spania și era mândru de pasiunea și talentul băiatului. Drept urmare la revenirea în România a plănuit ca el să continue să practice fotbalul, ca peste doi ani să-l înscrie la liceul sportiv din Buzău Iolanda Balaș Soter, lucru cu care a fost de acord și soția lui, Dana. Însă zilele treceau și banii din contul bancar se împuținau, iar perspectiva asupra viitorului nu arăta tocmai roz. În una din acele zile, Doru și-a încercat norocul pe Ejobs. Nici nu s-a sinchisit să caute prea mult că a și găsit câteva oferte avantajoase. Una dintre aceste oferte specifica un loc de muncă in cadrul unei ferme agricole la strâns cartofi de pe câmp, tocmai în Danemarca. Intermedierea era făcută de către o firmă românească de recrutare cu specific agricol aflată cu sediul în Tecuci. Doru nu a stat prea mult pe gânduri și a aplicat trimițând CV ul la adresa de email afișată. În scurt timp a primit răspuns de la un domn care se numea Costel Sârbu și care se recomanda șeful firmei de recrutare. Individul i-a spus la telefon că înscrierea pentru locul de muncă costă 500 de euro, însă poate plăti în avans 200, urmând să dea restul după ce primește primul salariu. În următoarea săptămână, Doru merge la Direcția Pașapoarte Buzău și își schimbă actul de identitate care era deja expirat, după care merge la Tecuci unde se întâlnește cu individul care i-a promis loc de muncă și se înscrie pentru plecarea în Danemarca. La prima vedere nu i s-a părut nimic suspect în legătură cu Costel Sârbu. Acesta i-a eliberat chitanță cu ștampilă după ce a plătit avansul de 200 de euro și i-a dat un model de contract de muncă danez, tradus în limba engleză pentru a avea habar ce condiții de muncă îl așteaptă la fața locului. Știind puțină engleză, lui Doru i s-a părut convenabilă propunerea. În următoarele zile, a primit alte apeluri telefonice de la Costel Sârbu în care era informat asupra instrucțiunilor pe care trebuia să le urmeze. Ferma Agricolă la care urma să muncească Doru, era situată în apropiere de Aarhus. Pe terenul aparținând fermei se cultiva de două ori pe an, un soi de cartof care se recolta timpuriu, iar în luna iulie începea primul sezon de colectare. Își făcuse deja biletul de avion la Wizzair pentru data de 1 iulie, alegând o cursa București-Copenhaga. Pe de o parte era mulțumit că își găsise de muncă, însă, faptul că trebuia să plece de unul singur, fără soție și copil, îl deprima. Înainte să plece cu câteva zile, au călătorit toți împreună într-o mini vacanță în Munții Buzăului. În dimineața plecării, Dana și Andrei l-au însoțit la gară pe Doru. S-au despărțit cu ochii în lacrimi și cu promisiunea revederii. Zborul către Copenhaga a durat trei ore, însă Doru nu a simțit nimic pe timpul călătoriei. Era captiv în amintirea despărțirii de ființele cele mai dragi lui. După aterizare, verificarea documentelor și preluarea bagajelor, Doru a urmat traseul următor căutând trenul care îl ducea în Aarhus acolo unde era așteptat de fratele lui Costel Sârbu, Emilian. Când a ajuns la destinație, a văzut un individ care ținea la vedere o hârtie cu numele lui. Au făcut cunoștință și tipul i-a luat bagajul și l-a băgat pe locurile din spate a luxosului bolid, un Jeep marca BMV seria X4. Până la destinație, Emilian abia a răspuns la câteva din întrebările adresate de Doru. Era o namilă de om, la fel ca și fratele său Costel, adică avea ceafa lată, capul pătrat, corp solid și îndesat și pe deasupra figura lui crispată inspira teamă. Au mers cu mașina în jur de o oră și patru zeci de de minute. De la o intersecție au intrat pe un drum care ducea spre o imensă pustietate unde era doar câmpie. Acolo în mijlocul pustietății era ferma agricolă, compusă din câteva clădiri care serveau ca spațiu de depozitare a recoltei, străjuite de zei de kilometri de teren agricol cultivat cu cartofi. Tot în apropierea fermei erau barăcile în care erau cazați muncitorii. Emilian l-a condus pe Doru la una dintre acele barăci.
-Uite aici o să locuiești pe perioada cât o să muncești.
-Dar locuința asta nu are o cheie de încuiat sau un lacăt? Întrebă Doru intrigat..
-Da ce îți trebuie? Ai bunuri de valoare și te temi că o să te fure cineva? A răspuns Emilian pe un ton ridicat.
-Am niște bani.
-Lasă că nu ai o avere. Toți au bani de pe aici.
-Auzi, dar ca să ajung la un magazin ca să-mi cumpăr ceva de mâncare unde trebuie să merg? Întrebă, Doru din fața ușii.
-Mă suni pe mine și te duc eu la o cumpărătură dar să nu devină o regulă asta. Vezi tu, te mai împrietenești cu băiețașii de pe aici că unii din ei au mașină și poate se îndură și de tine să te ia cu ei la vreun magazin. Că e cam departe, la vreo 25 de km.
-Fratele tău zicea ceva că patronul oferă mașină de serviciu.
-Mdaaa. Îți oferă și avion particular dacă vrei. Ha ha! Mai am eu o mașină și ți-o pot împrumuta, dar îmi plătești 30 de koroane pe kilometru.
-Deocamdată o să văd cum mă descurc.
-Trebuie să te descurci, mai ales cu munca unde se cere să te miști repede și cu folos.
După ce a plecat Emilian, Doru a intrat înăuntrul locuinței. Un miros de putregai amestecat cu excremente de rozătoare l-a împuns în nas. Ceea ce trebuia să fie un loc de cazare decent, semăna mai mult cu o coșmagă insalubră. Deși încăperea cuprindea un loc de dormit, o bucătărioară mică și o baie, unele din utilități erau disfuncționale. Apa de la chiuveta avea culoarea ruginie și miros fetid. Pânzele de păianjeni domneau la interior. Patul din fier și scânduri era incomod de dormit pe el, iar ușa de la intrare nu se închidea bine. Pe data de 3 iulie începea munca la adunat, sortat și cărat cartofi. Adică peste două zile. Doru a încercat să curețe baraca cu ceea ce a găsit la îndemână. A făcut rost de o găleată ruginită, a încălzit niște apă la aragazul căruia îi funcționa doar un ochi, și a șters în mare mizeria adunată. A și măturat puțin cu o mătură ponosită căreia îi cădea coada mereu. O veioză mică ținea luminată încăperea. Lui Doru i s-a făcut foame și și-a amintit că mai are în rucsac un hamburger și niște apă plată. Nu avea nimic de mâncare altceva. Când s-a așezat la masa micuță să se înfrupte din ce îi mai rămăsese, s-a stârnit o ploaie cu vijelie afară, apoi și-a dat seama că apa de la ploaie intră prin tavan și picură pe jos, iar ușa la intrare se deschide din cauza vântului. Demoralizat de condițiile găsite Doru a exclamat nervos:
-Băăă frate am lucrat în Spania peste un deceniu și așa condiții mizerabile nu am văzut nicăieri pe acolo. În ce rahat m-au adus derbedei ăștia doi?
A tras dulapul de alături și l-a fixat în ușă ca să nu se mai deschidă. Pe telefon a văzut că l-a sunat Dana. Nu avea suficient curaj ca să o sune înapoi și să îi spună ce a pățit. I-a trimis doar un mesaj pe facebook messenger unde o anunța că a ajuns cu bine și că este obosit. Pe la ora 9.00 seara aude bătăi în ușă. Se căznește să tragă dulapul din ușă ca să vadă cine este. În fața ușii apare un bărbat blond cu o șapcă pusă pe cap în batjocură, îmbrăcat într-o salopetă murdară, care părea beat criță. Având o sticlă cu băutură în mână, i s-a adresat lui Doru într-o engleză stricată pronunțată cu un puternic accent slav. A spus că îl cheamă Milek și că vine din Polonia.
-Heiii mai friend! Uiii hav party, com tu ăs.
Doru a refuzat politicos invitația bețivanului cu șapca pusă șmecherește pe o parte, dar nu înainte ca să-l întrebe dacă mâine are drum la vreun magazin. Omul i-a răspuns că îl duce el cu camionul, doar să îi reamintească.
Are you hongri neau? Haaa. Tel me, bicoz i bring you somting to it.
Doru i-a răspuns jenat că nu are nevoie. Polonezul a plecat cântând de beție, dar s-a întors înapoi cu un bol mare cu cartofi pai prăjiți și niște șnițele. Când le-a văzut românul rupt de foame le-a luat în grabă mulțumindu-i musafirului cu o voce miloagă.
-Hei mai frend…uelcom. If iu need somting, cnoc on mai dor. Ai liv în iour left said…okkk? Gud nait!
Nici bine nu a ieșit Milek pe ușă că Doru a ras farfuria cu cartofi și șnițele toată. De acum avea nevoie la toaletă că îl umfla la mațe. Și-a amintit că a uitat să curețe WC UL care arăta puțin mai aspectuos decât cel al bunicilor lui din fundul curții de la țară.
-Eeee. Lasă-l dreacu! Până îl curăț mă cac pe mine.
Oricum apa nu se trăgea bine. Așa că Doru a trebuit să mai suporte în plus, mirosul altui parfum natural. Baraca avea toate tipurile de putori specifice câmpului, excremente de rozătoare și om, balegă de vaci, putregai și miros de apă clocită. Însă, așa a adormit bietul om visând frumos. A doua zi dimineață Milek îi bătea în ușă iar, ca să-l invite la cumpărături. Polonezul avea o figură de bețivan mahmur însă era un om binevoitor și gata oricând să ajute. L-a întrebat pe Doru la ce magazin vrea să meargă și el i-a răspuns: la oricare. Când au ajuns la Dagli Brugsen, Doru a căutat pe telefon un convertor valutar în euro-coroana daneză, dându-și seama cu dezamăgire că banii pe care îi avea puși deoparte pentru mâncare, nu îi erau suficienți nici măcar pentru jumătate de lună. Așa că a socotit bine cât și ce cumpără. Polonezul s-a prins că tovarășul lui nu prea se ține bine cu finanțele așa că i-a propus.
–Hav iu inaf moni? Ai chen barou for iu som…
Românul stânjenit i-a răpuns că are suficienți bani, doar că trebuie să socotească prețul în euro.
Din multitudinea de bunătăți de pe rafturile magazinului, Doru a ales pâine, unt, niște marmeladă, iaurt, ouă, câteva fructe, și biscuiți. Nu putea lua carne că frigiderul nu funcționa. Polonezul era foarte vorbăreț și întreținea discuția cu glume și povești amuzante. Doru aprecia optimismul acestui străin care s-a oferit să-l ajute fără să ceară nimic în schimb. După amiază pe la ora trei și-a făcut apariția Costel Sârbu însoțit de un bărbat foarte înalt și blond și vârstnic, pe care l-a prezentat ca fiind patronul fermei. Se numea Jesper Oleff. Proprietarul danez s-a chinuit să pară amabil față de Doru pe care l-a privit cu un fel de milă amestecată cu dispreț. I-a adresat câteva întrebări în engleză de genul dacă îi place locul și dacă dorește să muncească. Românul i-a răspuns că încă nu s-a acomodat, deoarece nu îi place locul de cazare. Danezul l-a întrebat pe un ton arogant.
-Ai condiții de lucru mai bune în România?
-Am lucrat în Spania, domnule și erau condiții mai bune decât aici.
-Atunci trebuia să rămâi acolo. Îi zise Jesper cu un rânjet în colțul gurii.
După această divergență, Costel l-a luat pe Doru deoparte și l-a apostrofat cu o voce joasă dar apăsată.
-Ce naiba te-a apucat să i te plângi danezului? Nici măcar nu ai început munca și de acum faci figuri?
-Păi cum să fiu mulțumit dacă în România mi-ai spus că totul o să fie bine, iar când am ajuns aici m-am trezit într-o magherniță insalubră, plină de rahat, putregai, murdărie și șoareci?
-Dacă îți amintești ți-am zis din țară că dacă nu o să-ți convină locul de cazare de la fermă poți opta să îți găsești în altă parte o locuință, doar că o să plătești mai mulți bani și va trebui să faci și naveta.
-Cum adică? Trebuie să plătesc chirie pe baraca asta?
-Mie nu. Lui Jesper. Toți muncitorii de aici plătesc 2000 de koroane pentru spațiu de cazare.
-2000 de koroane trebuie să plătesc pentru cocioaba asta infectă? Adică în jur de 250 de euro? Păi eu în Spania cu 350 de euro pe lună locuiam într-o casă bine utilată împreună cu soția și copilul.
-Lasă-mă cu Spania ta, că aici nu mai ești unde ai fost tu odată. Aici sunt alte condiții. Ai încheiat o înțelegere cu mine și trebuie să o respecți. Mâine la ora 6 dimineața începi munca la strâns cartofi. Vei fi în echipă cu ucraineni și polonezi. Nu te-am dat la un loc cu români ca să nu vă mâncați între voi.
-Și cartofii îi scoatem cu sapa sau ce?
- Nu. Bă țărane! Îi scoate tractorul cu plugul, iar voi trebuie să îi adunați la un loc, după care îi sortați și îi puneți în lăzi. Cărați lăzile pe o platformă și de acolo camioanele îi duce în depozit de unde pleacă mai departe în comerț. Mâine îți arăt ce trebuie să faci. Uite de aici sacoșa asta unde ai echipamentul de lucru, salopetă și bocanci. Vezi, mâine să fii în formă ca să faci impresie bună la șef.
Doru a luat sacoșa și a plecat scârbit. Într-un târziu și-a făcut curaj și a sunat-o pe Dana, însă fără ca să îi spună ceva despre situația lui. Doar a asigurat-o că totul este bine.
© 2023, DetectivPress. Toate drepturile rezervate.
