„Cu un criminal te lupți prin probe, nu prin violență”
Interviu realizat de Andreea Arsene
Există profesii în care întâlnirea cu suferința umană este inevitabilă, iar adevărul trebuie descoperit dincolo de aparențe, de tăcere și de încercările celor vinovați de a-și ascunde faptele. Investigarea crimelor reprezintă una dintre cele mai dificile responsabilități ale unui om al legii, presupunând nu doar pregătire profesională, ci și echilibru psihologic, perseverență și capacitatea de a înțelege mecanismele complexe ale comportamentului uman.
Colonelul în rezervă Dan Antonescu, fost șef al Serviciului Omoruri din cadrul Poliției Capitalei, criminolog, realizator de emisiuni de investigație și autor al volumelor Viața la Omoruri și Crima imperfectă, este una dintre personalitățile cunoscute publicului românesc pentru experiența sa în investigarea infracțiunilor contra vieții.
După încheierea carierei în poliție, și-a continuat activitatea în jurnalismul de investigație, realizând emisiuni pentru Realitatea TV și Televiziunea Română. Experiențele acumulate în anchetele criminalistice au devenit ulterior sursă de inspirație pentru cărțile sale.
Într-un interviu acordat jurnalistei Andreea Arsene, colonelul Dan Antonescu vorbește despre traiectul profesiei de investigator, psihologia criminalilor, limitele legislației penale, cazurile care i-au marcat cariera și responsabilitatea societății în prevenirea violenței.
Dialogul dezvăluie, dincolo de experiența profesionistului, perspectiva unui om care a învățat să privească lucid cele mai întunecate manifestări ale comportamentului uman.
Domnule colonel, ați dedicat o parte importantă a carierei dumneavoastră investigării infracțiunilor contra vieții. Care au fost cele mai mari provocări profesionale și psihologice pe care le-ați întâmpinat în această activitate?
Colonel (r) Dan Antonescu: Provocări au fost foarte multe. În primul rând, eu am absolvit școala militară în 1987, cu profil economic, și am activat până în 1989 în cadrul Miliției Economice, respectiv în domeniul investigării infracțiunilor economice. Mă specializasem în acest domeniu în ultimul an al școlii militare.
Ulterior, am trecut la judiciar, pentru că așa am simțit. Aici a trebuit să învăț foarte multe lucruri noi: proceduri judiciare, medicină legală, psihologie judiciară. Acestea au fost primele provocări.
În plus, a trebuit să mă adaptez situațiilor în care participam la cercetarea locului faptei în cazurile de omor.
Imaginile nu sunt deloc ușor de suportat, după cum nici mirosurile asociate persoanelor decedate nu sunt ușor de tolerat. Participarea la necropsii, contactul cu cadavrele și confruntarea directă cu urmările unor acte de violență extremă au reprezentat provocări importante.
Am fost obligat să pun mâna pe carte, să citesc mai mult și, în același timp, să îmi educ psihicul astfel încât trăirile personale să nu afecteze ancheta pe care o desfășuram.
Ulterior, extrem de dificile au devenit și discuțiile cu autorii crimelor, dar mai ales cele cu victimele care supraviețuiseră unor tentative de omor.
Imaginați-vă o victimă aflată într-un spital, conectată la perfuzii și aparate medicale, de la care trebuie să obții cât mai multe informații pentru elucidarea cazului. În același timp, conștientizezi că rememorarea evenimentelor reprezintă o povară psihologică suplimentară pentru acea persoană.
Sunt foarte multe aspecte care, în mod normal, te determină să te gândești de două ori înainte de a alege această profesie.
Pentru că meseria aceasta are de-a face cu partea cea mai urâtă a omenirii, a societății. Nu mă refer neapărat la mediile marginale, ci la lipsa de umanitate și de empatie pe care o întâlnești în anumite situații.
Sunt foarte multe lucruri care te pot descuraja dacă nu ți-ai educat psihicul încă de la început.
Ați exprimat în repetate rânduri opinii critice referitoare la anumite prevederi ale legislației penale. Considerați că pedepsele aplicate autorilor infracțiunilor grave sunt suficient de severe pentru a proteja societatea și pentru a face dreptate victimelor?
Colonel (r) Dan Antonescu: Nu consider că toate legile sunt indulgente. Există însă câteva prevederi cu care nu sunt de acord și pentru modificarea cărora am militat.
De exemplu, în cazul violenței în cuplu, pedeapsa pentru încălcarea ordinului de protecție era extrem de mică.
Este adevărat că, în urma demersurilor făcute de mai multe persoane, fiecare încercând să contribuie la modificarea legislației, pedeapsa a fost majorată. Limita maximă a crescut de la un an la doi ani de închisoare.
Este un început, dar consider că pedeapsa ar fi trebuit să fie mult mai aspră.
De asemenea, nu sunt mulțumit de faptul că, în cazul infracțiunilor de mare violență, al infracțiunilor contra vieții și al celor împotriva libertății și integrității sexuale, nu a fost introdusă în Codul penal posibilitatea pronunțării unor pedepse fără drept de liberare condiționată.
Această prevedere există în legislațiile penale ale altor state.
Eu consider că persoanele care comit asemenea infracțiuni, în special violatorii, agresorii sexuali ai copiilor și autorii omorurilor calificate, nu ar trebui să beneficieze de clemența legii.
Atunci când judecătorul pronunță o sentință, aceea ar trebui să rămână.
Nu mi se pare corect ca, dintr-o pedeapsă de 24 de ani de închisoare, condamnatul să poată executa doar 16 ani, reprezentând două treimi din pedeapsă, după care să poată solicita eliberarea condiționată.
Nu este corect nici față de societate și, mai ales, față de victime.
În contextul preocupărilor legislative privind combaterea femicidului, considerați că introducerea unor reglementări specifice poate contribui efectiv la reducerea numărului femeilor ucise de partenerii lor? Sau este necesară o înăsprire mult mai consistentă a pedepselor?
Colonel (r) Dan Antonescu: Pentru ca o lege să aibă un efect clar, trebuie să fie descurajantă. Iar descurajarea, din acest punct de vedere, vine și din cuantumul pedepsei.
Din punctul meu de vedere, diferența nu este foarte mare.
Înainte, în cazul omorului calificat, existau deja prevederi referitoare la anumite circumstanțe agravante, inclusiv cele privind relațiile de familie.
Era însă necesară o reglementare care să acopere și situațiile în care două persoane trăiau împreună fără să fie căsătorite oficial.
Acum, și partenerii aflați în relații de concubinaj intră sub incidența acestor prevederi.
Pedeapsa este aceeași pe care o regăseam în cazul omorului calificat: între 15 și 25 de ani de închisoare sau detențiune pe viață.
Numai că eu consider că această pedeapsă nu este suficient de descurajantă, tocmai din motivul pe care l-am menționat anterior.
Chiar și în cazul detențiunii pe viață, după executarea unei anumite perioade de detenție, condamnatul poate solicita liberarea condiționată, în condițiile prevăzute de lege.
Din punctul meu de vedere, pentru anumite infracțiuni de o gravitate extremă, această posibilitate nu ar trebui să existe.
Eliminarea serviciului militar obligatoriu a generat numeroase controverse. Unii consideră că armata contribuia la disciplinarea și maturizarea tinerilor. Credeți că generațiile care nu au efectuat stagiul militar au fost afectate din punct de vedere comportamental?
Colonel (r) Dan Antonescu: Sincer să fiu, eu nu am fost încântat de ceea ce am făcut în armată.
Spuneam atunci, și nu eram singurul, că acolo unde începe armata se termină logica.
Existau foarte multe aspecte care nu aveau un rol educativ, ci, dimpotrivă, umileau soldații.
Mai ales în prima parte a stagiului militar, tinerii erau supuși unor sarcini și situații umilitoare, erau tratați de multe ori în bătaie de joc.
Este adevărat că, în anumite situații, armata poate contribui la maturizarea unui adolescent sau a unui tânăr. Dar în foarte multe cazuri acest rezultat nu este obținut, tocmai din cauza unor practici pe care le întâlnim și în alte armate.
Una este să faci armata pentru că îți dorești și alta este să o faci pentru că există o lege care te obligă.
Nu mi se pare firesc să existe această obligativitate.
În unele țări serviciul militar este obligatoriu, în altele este opțional și remunerat.
Este timpul meu, este libertatea mea, este demnitatea mea.
Consider că, atunci când serviciul militar este impus, există situații în care aceste drepturi sunt afectate.
Una este să aleg eu să urmez o carieră militară și alta este să îmi fie impusă această experiență.
Personal, nu consider că este normal.
Din perspectiva experienței dumneavoastră de investigator, ce îi determină pe criminalii în serie să ucidă în mod repetat? Ce mecanisme psihologice se ascund în spatele unor asemenea comportamente?
Colonel (r) Dan Antonescu: Criminalii în serie prezintă, în multe situații, tulburări psihice sau comportamentale majore, care nu sunt însă neapărat de natură să îi exonereze de răspunderea penală.
Aceste deviații comportamentale îi pot determina să comită crime din răzbunare, ca urmare a unor traume sau a unor nedreptăți pe care consideră că le-au suferit.
În asemenea situații, își pot îndrepta furia împotriva unor persoane care seamănă cu cei care i-au umilit sau i-au nedreptățit.
Există însă și indivizi care urmăresc satisfacția de a ucide, de a vedea suferința victimei.
Este foarte greu să pătrunzi în mintea acestor oameni.
De cele mai multe ori, constatăm că nu avem neapărat de-a face cu persoane lipsite de inteligență.
Dimpotrivă, unii dintre ei au un nivel de inteligență destul de ridicat, pe care îl folosesc pentru alegerea victimelor, construirea unor alibiuri și ascunderea urmelor infracțiunilor.
În cadrul anchetei, atunci când reușești să descoperi mecanismul prin care autorul a comis faptele sau similitudinile dintre cazuri, lucrurile se pot schimba.
De multe ori, acești indivizi devin cooperanți atunci când realizează că încercările lor de a ascunde urmele nu au funcționat.
Ei cunosc foarte bine ceea ce au făcut, știu unde și când au greșit.
În momentul în care le demonstrezi una dintre greșeli, pot ajunge să creadă că le-ai descoperit pe toate.
Atunci încep să coopereze, uneori în speranța obținerii unei pedepse mai mici.
Pot indica locurile în care au ascuns cadavrele, obiectele folosite la comiterea crimelor sau alte elemente importante pentru anchetă.
Două nume au rămas profund întipărite în istoria criminalității din România: Ioan Rîmaru și Konstantinos Passaris a cărui dosar l-ați instrumentat. Ce diferențe există între profilurile psihologice și motivațiile acestor doi criminali?
Colonel (r) Dan Antonescu: Nu putem face o comparație directă, pentru că vorbim despre două tipologii diferite.
În cazul lui Rîmaru avem de-a face cu un individ care prezenta probleme psihice, comportamentale și sexuale evidente.
La el exista un anumit tipar în alegerea victimelor.
Putem vorbi despre un criminal în serie deoarece întâlnim similitudini în modul de operare, în categoria victimelor și în momentul comiterii faptelor.
Eu nu am lucrat la cazul Rîmaru, dar acesta a fost studiat în școala militară și, ulterior, în facultate.
În schimb, Passaris este un criminal multiplu.
El nu avea același mod de operare și acționa din motive diferite.
În cazul său, putem vorbi despre un comportament antisocial dezvoltat într-un anumit mediu familial.
Tatăl său fusese condamnat pentru un atentat terorist, iar Passaris avea un istoric infracțional extrem de bogat.
În Grecia a ucis doi polițiști pentru a evada. Acolo, scopul era evadarea, nu neapărat satisfacția de a ucide.
Deși, în discuțiile cu mine, a afirmat că îi produce o plăcere deosebită să omoare polițiști.
A comis și alte infracțiuni grave, pentru care trebuie să răspundă.
În cazul său, una dintre motivațiile principale era obținerea banilor prin jaf.
Nu muncea pentru a-și câștiga existența. Își procura banii prin infracțiuni.
A jefuit o casă de schimb valutar și a fost implicat în alte jafuri, inclusiv în cel din București, unde a comis dublul asasinat.
Motivația era aceeași: obținerea banilor.
Este adevărat că, spre deosebire de Rîmaru, în cazul lui Passaris un rol important l-a avut și consumul de droguri.
Sunt două profiluri criminale diferite, atât din perspectiva motivației, cât și a comportamentului.
Considerați că există o predispoziție genetică spre comportamentul criminal sau că, în anumite împrejurări, un om obișnuit poate ajunge să comită o crimă sub influența furiei, a frustrării ori a pierderii temporare a autocontrolului?
Colonel (r) Dan Antonescu: Nu putem vorbi despre o rătăcire de moment în cazul omorului cu premeditare.
În cazul unui omor comis spontan, putem discuta despre o situație în care individul și-a pierdut controlul, iar furia a devenit mai puternică decât capacitatea lui de a se opri.
Dar atunci când vorbim despre omor cu premeditare, despre sadism sau despre anumite circumstanțe agravante, nu mai putem invoca o pierdere temporară a rațiunii.
Autorul a gândit fapta, a pregătit-o și a dus-o până la capăt.
Impulsuri agresive, gânduri de furie sau reacții violente putem avea cu toții.
Diferența este că educația, perspectiva unor ani de închisoare, oprobiul public, consecințele asupra familiei, pierderea libertății și încărcarea conștiinței pot funcționa ca mecanisme de control.
Toate acestea, împreună sau chiar separat, pot declanșa acea frână psihologică a unei persoane aflate într-o stare de furie extremă.
Din fericire, marea majoritate a oamenilor folosesc această frână despre care vorbesc psihologii.
Un alt criminal cunoscut opiniei publice este Marius Csampar, eliberat după executarea unei îndelungate pedepse cu închisoarea. L-ați anchetat personal. Cum explicați evoluția sa infracțională și considerați că un asemenea individ poate fi reintegrat în societate?
Colonel (r) Dan Antonescu: Marius Csampar este un criminal notoriu, dar de o cu totul altă factură decât Passaris.
El și-a început trecutul infracțional considerându-se un fel de justițiar în lumea persoanelor fără adăpost.
La vremea respectivă, acestor oameni li se spunea boschetari sau aurolaci. Mulți locuiau în canalele Bucureștiului și trăiau după propriile reguli.
Prima faptă a comis-o împotriva unui alt individ care locuia în canal.
Csampar trăia și el în acel mediu.
Potrivit relatării sale, victima încercase să agreseze sexual un copil de aproximativ 12–13 ani.
Csampar a considerat că trebuie să îl pedepsească și l-a bătut până l-a omorât.
De aici, probabil, i s-a format convingerea că poate să facă dreptate prin violență.
Ulterior, a fost nevoit să părăsească acel loc și s-a mutat în alte canale.
A început să comită furturi împreună cu alte persoane fără adăpost.
La un moment dat, unul dintre complicii săi a considerat că fusese înșelat la împărțirea prăzii și l-a amenințat că îl va reclama la poliție.
Acela a fost momentul în care Csampar a reacționat extrem de violent și l-a omorât în bătaie.
A urmat un alt caz care ne-a șocat.
Împreună cu un alt individ, a ajuns într-o localitate din apropierea Bucureștiului, în zona Balotești–Otopeni.
Era în preajma Crăciunului.
Au mers la o femeie în vârstă care vindea vin. Au observat că avea bani asupra ei, au agresat-o și au omorât-o.
Au furat banii, vinul, dar și oala cu sarmale pregătită pentru masa de Crăciun, împreună cu alte obiecte.
Cu lucrurile furate și-au organizat propria masă de sărbători în canalul în care locuiau.
Eu l-am anchetat pentru această faptă.
În timpul cercetărilor, ne-a relatat și despre un alt omor, despre care poliția nu avea cunoștință.
Ne-a indicat locul în care se aflau rămășițele umane ale unui individ care îl amenințase că îl va reclama.
Persoana respectivă nu fusese declarată dispărută.
Un adolescent care locuia în același canal ne-a confirmat împrejurările relatate de Csampar.
Au existat și alte fapte, inclusiv un omor comis în urma unui conflict privind împărțirea bunurilor furate din autoturisme.
În total, vorbim despre cinci omoruri dovedite.
Un aspect interesant este că lui Csampar îi plăcea să se laude cu infracțiunile comise.
La un moment dat, în timp ce investigam un alt caz, am prezentat la televiziune anumite informații și am solicitat sprijinul populației.
Csampar, care se afla în penitenciar, a cerut să fie audiat, susținând că el comisese și acea crimă.
În urma verificărilor, am demonstrat că nu era autorul.
Nu cunoștea detalii esențiale despre faptă, ceea ce dovedea că mințea.
Probabil dorea să iasă din penitenciar pentru audieri și să atragă atenția asupra sa.
În unele apariții televizate, Marius Csampar a făcut afirmații potrivit cărora ar putea ucide din nou. Considerați că asemenea declarații indică un pericol real pentru societate sau pot reprezenta o încercare de a-și întreține notorietatea?
Colonel (r) Dan Antonescu: În perioada în care se afla în penitenciar, am avut ocazia să discut despre posibilitatea realizării unui interviu cu el pentru emisiunea de la Realitatea TV.
Pentru a nu influența interviul, am stabilit ca producătorul emisiunii să discute mai întâi cu el.
I-am oferit producătorului foarte multe informații despre caz.
În momentul în care acesta i-a demonstrat lui Csampar că se laudă excesiv și că lucrurile nu stau întotdeauna așa cum le prezintă, s-a blocat.
Nu prea mai putea să vorbească.
Eu cred că el conștientiza ceea ce făcuse.
Mai mult, își dorea foarte mult să iasă din penitenciar și să se bucure de viață.
Avusese o copilărie extrem de dificilă. Provenea dintr-o familie destrămată, din județul Mureș, și ajunsese în București, unde viața de persoană fără adăpost nu îi oferea prea multe perspective.
Din informațiile pe care le am, după eliberare nu a mai comis infracțiuni și chiar s-a angajat, la un moment dat, la o instituție din zona Balotești.
Prin urmare, putem spune că, în cazul său, există indicii că procesul de reintegrare a funcționat.
Putem considera că penitenciarul și-a îndeplinit rolul de reeducare.
Recidiva după o condamnare pentru omor nu este, din experiența mea, un fenomen atât de frecvent precum s-ar putea crede.
Există însă și asemenea situații.
Uneori, după eliberare, frustrările acumulate în detenție și dificultățile de adaptare la viața de familie pot genera noi conflicte.
Sunt cazuri în care persoana condamnată ajunge să manifeste din nou violență, inclusiv împotriva partenerei care a acceptat-o în viața sa, în ciuda trecutului infracțional.
Puteți să ne spuneți câte ceva despre cazul Mihalea la care ați lucrat, dacă l-ați întâlnit personal vreodată… și ce elemente ale vieții victimei considerați că au avut relevanță pentru înțelegerea împrejurărilor crimei?
Colonel (r) Dan Antonescu: Nu am apucat să îl întâlnesc personal pe cel despre care vorbim.
În schimb, am urmărit numeroase emisiuni și înregistrări referitoare la Mihalea.
Era o persoană foarte cunoscută la vremea respectivă.
Exista o diferență între imaginea publică și anumite aspecte ale vieții private.
În fața copiilor și pe scenă era o persoană respectată, cunoscută pentru activitatea sa artistică și educativă.
În viața personală existau însă și alte aspecte, cunoscute mai ales de apropiați.
Din perspectiva mea, anumite împrejurări ale vieții private au contribuit la contextul în care s-a produs crima.
Ce simte un polițist atunci când ajunge la locul unei crime și descoperă un cadavru? Cum reușește să își controleze emoțiile și să își păstreze luciditatea în fața unor imagini traumatizante?
Colonel (r) Dan Antonescu: Sunt două aspecte: unul profesional și celălalt uman.
Asta nu înseamnă că profesionistul nu dă dovadă de umanitate. Dimpotrivă.
Dar, pentru moment, cele două trebuie separate.
Trăirile personale rămân pentru mai târziu.
La locul faptei, ochiul trebuie să fie ager, răbdarea trebuie să fie totală, iar tenacitatea, de asemenea.
Cercetarea locului faptei este esențială.
Indiferent dacă acolo există un cadavru, segmente de cadavru sau doar urme care indică săvârșirea unei infracțiuni, dacă cercetarea nu este făcută responsabil, riști să compromiți întregul dosar.
De aceea, sentimentele trebuie lăsate pentru mai târziu.
Au existat situații, mai ales la începutul carierei mele, când vedeam victime — femei, copii sau bărbați — ucise într-un mod bestial și aveam reacții de revoltă.
Îmi amintesc că, uneori, spuneam cu voce tare: „Când îl prindem pe autorul acesta, să vezi ce îi fac!”
Colegii mai în vârstă, cu mai multă experiență, îmi spuneau: „Nu o să îi faci nimic.”
Eu insistam, revoltat de ceea ce văzusem.
Dar ei aveau dreptate.
În momentul în care îl ai pe autor în față și ai toate probele prin care îi dovedești fapta, nu mai există niciun motiv să recurgi la violență.
Îmi amintesc cum colegii îmi arătau un pix și spuneau:
„Uite, cu acesta te bați!”
„Cum adică, cu pixul?”
„Cu ceea ce scrii pe hârtie. Cu probele pe care le aduni și le consemnezi. Cu acestea te bați.”
Dacă probele sunt de necombătut, autorul ajunge în fața instanței și este condamnat.
De ce să îmi asum eu vina de a-l lovi?
De ce să îmi încarc conștiința cu faptele lui?
Dovada că această abordare este corectă o reprezintă și faptul că, după ani de zile, m-am reîntâlnit pe stradă cu persoane pe care le anchetasem.
Își ispășiseră pedepsele și ieșiseră din penitenciar.
Ne-am întâlnit, ne-am salutat și atât.
Un cercetător din Yemen a propus un concept futurist potrivit căruia deținuții și-ar putea ispăși pedepsele prin intermediul unor tehnologii de realitate virtuală, care să simuleze experiența detenției. Credeți că asemenea metode ar putea înlocui vreodată sistemul penitenciar tradițional?
Colonel (r) Dan Antonescu: S-au făcut multe filme și au existat studii pe această temă.
Până una-alta, fiecare își execută pedeapsa acolo unde a fost condamnat să o execute.
Închisoarea este ceva cât se poate de tangibil.
Nu cred că poți inocula în creierul unui om ideea că, printr-o experiență virtuală, și-a ispășit pedeapsa.
Mai avem mult până să ajungem într-un asemenea stadiu.
Deocamdată, consider că trebuie să rămânem la mijloacele clasice: instanță, penitenciar, celulă.
Ați parcurs trei domenii profesionale care presupun responsabilitate, rigoare și o permanentă căutare a adevărului: ca om al legii, jurnalist de investigație și, ulterior, scriitor. Care dintre aceste trei ipostaze considerați că vă definește cel mai bine?
Colonel (r) Dan Antonescu: Toate trei, pentru că există o legătură foarte strânsă între ele.
Cât timp am lucrat în domeniul combaterii infracțiunilor contra vieții, m-am simțit ca peștele în apă.
Era domeniul pe care mi-l doream, fără să îmi dau seama înainte de a începe efectiv această activitate.
În momentul în care am ajuns acolo, am simțit că sunt exact unde trebuie.
Nu pot spune că nu am făcut greșeli. Dacă au existat, nu au fost greșeli majore. Unele le-am îndreptat eu, altele au fost corectate de colegii mei.
Au existat situații în care, în timpul unei cercetări sau investigații, puteai omite un detaliu, dar tocmai de aceea este importantă munca în echipă.
Am avut satisfacția unor anchete soluționate prin identificarea, capturarea și condamnarea autorilor.
Am beneficiat și de avansări înainte de termen.
Din punct de vedere profesional, lucrurile au mers foarte bine.
A fost greu, pentru că nu este deloc ușor să lucrezi în acest domeniu.
Dar am ajuns la concluzia că, dacă îți alegi o meserie care îți place, nu vei simți că mergi la muncă nici măcar o zi din viața ta.
Asta am făcut eu.
Ulterior, am ieșit la pensie, pentru că așa prevedea legea.
După pensionare, am fost solicitat să comentez diferite cazuri criminale la televiziune.
Timp de câteva luni am avut asemenea intervenții, până când cineva m-a remarcat și mi-a propus să realizez propria emisiune.
Așa a apărut Investigatorii, la Realitatea TV.
La vremea respectivă, postul avea o altă politică editorială.
Când aceasta s-a schimbat, am decis să mă retrag.
După numai o săptămână sau două, am primit propunerea de a realiza o emisiune la Televiziunea Română.
Am continuat activitatea în televiziune timp de aproximativ 11 ani, realizând emisiuni care s-au bucurat de o audiență foarte bună.
Mi-a plăcut enorm ceea ce făceam.
Unii dintre colegii mei spuneau că am calități de investigator, reporter și, uneori, chiar de actor.
Am făcut totul cu pasiune.
Cum a apărut dorința de a transforma experiențele acumulate în anchetele criminalistice în literatură? Ce v-a determinat să scrieți volumul Viața la Omoruri și cum a evoluat ulterior activitatea dumneavoastră de scriitor?
Colonel (r) Dan Antonescu: La un moment dat, am realizat că am o relație cu totul specială cu Bucureștiul.
Eu am propria hartă a orașului.
Nu este o hartă a hotelurilor, restaurantelor sau parcurilor.
Este o hartă a locurilor în care am instrumentat dosare.
Trec pe lângă o clădire și îmi amintesc că acolo a fost comisă o crimă.
Pe o anumită stradă îmi amintesc că am capturat un autor.
În alt loc am desfășurat zile întregi de supraveghere pentru a prinde un infractor.
Așa îmi amintesc eu orașul.
Nu înseamnă că sunt obsedat de aceste cazuri, dar ele au rămas parte din experiența mea.
La un moment dat, după ce începusem să scriu pe blogul ziarului Adevărul și în alte spații publicistice, o foarte bună prietenă m-a încurajat să scriu o carte.
Eu i-am spus:
„Cum să scriu eu o carte? Eu am scris numai procese-verbale și declarații!”
Dar ea a insistat și mi-a spus că, odată ce voi începe, lucrurile vor merge de la sine.
Așa a apărut Viața la Omoruri.
În această carte am relatat inclusiv despre cazul Passaris, dar și despre alte anchete care m-au impresionat profesional.
A existat un caz care m-a șocat din punct de vedere profesional, nu neapărat psihologic, și care a contribuit la decizia mea de a scrie.
Ulterior, am constatat că volumul a fost foarte bine primit de public și că s-au vândut multe exemplare.
Am scris apoi a doua carte, Crima imperfectă, dedicată unui singur caz.
Mi-am dat seama că există momente în care scrisul îmi vine foarte natural.
Acum lucrez la o altă carte, referitoare la crime comise de minori.
Am perioade în care simt nevoia să scriu și perioade în care nu vreau nici măcar să mă apropii de laptop.
Dar scrisul reprezintă pentru mine atât o modalitate de a-mi petrece timpul, cât și o formă de a transmite un mesaj publicului.
Inclusiv potențialilor infractori vreau să le transmit că poliția nu doarme.
Chiar dacă există foarte multe bancuri despre polițiști, în această instituție lucrează foarte mulți oameni bine pregătiți, care rezolvă cazuri extrem de dificile.
România se situează, în privința anumitor forme de infracționalitate, sub nivelul înregistrat în multe state considerate dezvoltate.
Iar acest lucru trebuie spus.
Fie că am anchetat, fie că am filmat sau am scris, m-am simțit în domeniul meu.
Nu am scris despre botanică, despre drumuri sau despre poduri.
Am scris despre ceea ce cunosc.
Am ajuns să cunosc foarte bine munca de poliție în acest domeniu, dar nu în totalitate, pentru că nimeni nu le știe pe toate.
Întotdeauna există loc pentru mai mult.
Nu mi-a plăcut să vorbesc despre lucruri pe care nu le cunosc.
De aceea, atunci când am documentat și prezentat la televiziune cazuri din alte zone ale țării, am apelat la oamenii care lucraseră efectiv la acele anchete.
Ei cunoșteau cel mai bine faptele, așa cum eu le cunoșteam pe cele din dosarele mele.
Am discutat cu procurori, polițiști, martori și alte persoane implicate.
Trebuie să fii obiectiv în această profesie, pentru că o greșeală, oricât de mică, poate compromite tot ceea ce ai construit.
Seria televizată de investigații criminalistice care vă poartă numele s-a bucurat de aprecierea publicului. Există posibilitatea continuării acesteia cu noi episoade? Ce mesaj considerați că transmit asemenea producții telespectatorilor?
Colonel (r) Dan Antonescu: Sper din tot sufletul să putem continua.
Și echipa își dorește același lucru.
Sper ca, după depășirea problemelor de ordin politic și administrativ, să putem realiza noi episoade.
Lumea mă oprește și acum pe stradă.
Primim solicitări pe pagina de Facebook a emisiunii și prin alte mijloace.
Oamenii vor să vadă cazuri noi.
Dar eu nu cred că publicul este avid de crime, cruzime sau violență.
Publicul este interesat de mesajul pe care încercăm să îl transmitem.
Iar acest mesaj este unul de prevenire.
Noi nu prezentăm faptele într-o manieră simplistă: cineva a lovit pe altcineva, victima a murit și povestea s-a încheiat.
Nu.
Mergem în istoricul familiei, în trecutul victimei, în istoricul autorului.
Încercăm să înțelegem de ce s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat.
Acesta este rolul emisiunii.
Publicul își dorește continuarea ei și sper ca și conducerea televiziunii să decidă reluarea producției.
Nu depinde numai de mine.
Poate că, dacă am avea sponsori, lucrurile ar merge mai ușor.
Dar este foarte greu să găsești sponsori pentru o emisiune despre crime.
Puține companii doresc să își asocieze numele sau imaginea cu o producție în care se vorbește despre omoruri și alte tragedii.
Din acest motiv, finanțarea unor asemenea emisiuni este dificilă.
Totuși, sper să putem reveni cu noi episoade.
Dincolo de activitatea profesională, care sunt pasiunile care vă aduc satisfacție și vă ajută să vă relaxați? Cum își petrece timpul liber omul Dan Antonescu?
Colonel (r) Dan Antonescu: În primul rând, îmi place foarte mult să călătoresc.
Îmi place să descopăr România.
În alte țări merg, de regulă, pentru relaxare, în locuri cunoscute, cum ar fi Egiptul, Turcia sau Grecia.
Dar în România îmi place să explorez.
Îmi place să merg pe munte, să vizitez locuri în care nu am mai fost.
O spun foarte sincer: sunt puține locurile din țara aceasta pe care nu le cunosc și îmi doresc să le descopăr și pe acelea.
Îmi place foarte mult să conduc.
Pentru mine, condusul reprezintă o formă de relaxare.
De aceea, la mașinile pe care le-am avut, sute de mii de kilometri s-au adunat în numai doi sau trei ani.
Îmi place să merg cu bicicleta, să înot, să citesc și să scriu.
Îmi place și să asamblez miniaturi chinezești.
Există tot felul de kituri care necesită răbdare și concentrare.
Te ocupi de ele și, pentru o perioadă, uiți de problemele cotidiene.
Am multe pasiuni.
Dar bicicleta este una dintre marile mele iubiri.
La fel și mașina.
Îmi place să înot, să alerg și să îmi mențin condiția fizică.
Am avut recent o mică problemă medicală, motiv pentru care trebuie să fiu mai rezervat o perioadă.
Înainte mergeam la sală, alergam în parc și încercam să fac mișcare cât mai des.
Pentru că, de la o anumită vârstă, dacă nu ai grijă de tine, vor avea grijă doctorii de tine!
Dincolo de cazurile criminale care au marcat opinia publică, de anchetele dificile și de experiențele profesionale acumulate, colonelul (r) Dan Antonescu conturează portretul unui investigator pentru care adevărul nu reprezintă doar o obligație profesională, ci și o responsabilitate morală. Mărturiile sale evidențiază importanța probelor, a echilibrului psihologic și a respectării legii, chiar și atunci când anchetatorul se confruntă cu cele mai grave manifestări ale violenței umane.
Experiența sa demonstrează că investigarea unei crime presupune mai mult decât identificarea autorului. Înseamnă înțelegerea împrejurărilor, a motivațiilor și a mecanismelor care au făcut posibilă tragedia. Prin activitatea desfășurată în poliție, prin emisiunile de investigație și prin cărțile sale, domnul Antonescu continuă să aducă în atenția publicului o lume pe care cei mai mulți oameni o cunosc doar din relatări, dar ale cărei consecințe afectează profund societatea.
Iar una dintre cele mai importante lecții desprinse din acest dialog rămâne aceea că adevărata forță a unui investigator nu constă în violență, ci în capacitatea de a demonstra adevărul prin probe și de a lăsa justiția să își îndeplinească rolul.
Interviu realizat de Andreea Arsene
© 2026, DetectivPress. Toate drepturile rezervate.
